ecoul “te iubesc”

De ce îl arunci pe “te iubesc”?

De ce ştergi pe jos cu “te iubesc”?

De ce?

De ce buzele tale storc aceste litere atât de uşor?

când nu simţi gustul lor…

nu simţi cum apasă pe limbă,

nu simţi că-ţi alunecă înapoi în gât,

nu realizezi ca le inghitzi

când abia le eliberaseşi.

Da… le pui în praf;

sunt sunete puse în praf,

şi apoi le înghiţi.

Nu simţi praful cum te gâdilă în stomac?

Nu simţi cum strângi praf în tine?

Ar trebui să-ţi speli stomacul,

ar trebui să vomiţi…

Poate ai să înţelegi cum e să te simţi curat,

cum e să poţi striga pur;

ai ştii cum e să-ţi auzi glasul,

şi putea să te auzi strigând.

Da, ai putea striga “te iubesc”,

ai putea să guşti curat din “te iubesc”,

şi ai putea spăla lumea cu el.

Da, ai putea să-l prinzi de nori,

şi oamenii să privească la albul “te iubesc”,

şi ai putea să strigi atât de tare “- Te iubesc!”

încât oamenii ar orbii,

şi ar începe un cârd de trupuri umplute cu praf să guste lumea,

să scuipe cuvinte, şi să-şi vomite gunoiul,

…ar arunca totul,

până ar simţii că e gol, atât de gol,

încât un strigăt din adânc ar avea ecou.

Ar fi un “te iubesc” cu ecou,

ar fi mulţi “te iubesc” cu ecou…

s-ar auzi ecouri ce scuipă praf:

ecoul lui “te iubesc”,

ecoul ce se aşterne alb pe cer,

ecoul:

- Te iubeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeesc!

…

Ah,

Îl urăsc pe “te iubesc”!… pe tine nu pot.

~ de chidori pe septembrie 13, 2008.