Mulţumesc pentru culori.

Într-un ocean de molecule, gânduri şi culori am descoperit într-un final pensula. Albastrul e pentru cer şi speranţa, albastrul e pentru pace. Eu sunt artista şi sunt albastră. Tu nu eşti pânza ce absoarbe albastru. Mulţumesc pentru culori.

regate

cand porţile se deschid

Cine sunt ochii?

Porţi. Sunt regate cu porţile închise.

Regatul e reflexia prelucrată a realului. Astfel înţeleg că fiecare are un regat al său.

Vedem diferit, interpretăm diferit.

Cum pot eu decide dacă regatul altuia e halucinatie? Nu pot. Pot să plac, să urăsc, să simt, să iubesc halucinaţia. Şi oare ştiu acel regat? Cunosc ce iubesc? Cunosc ce urăsc?

… pot să cunosc doar cand porţile se deschid.

ecoul “te iubesc”

De ce îl arunci pe “te iubesc”?

De ce ştergi pe jos cu “te iubesc”?

De ce?

De ce buzele tale storc aceste litere atât de uşor?

când nu simţi gustul lor…

nu simţi cum apasă pe limbă,

nu simţi că-ţi alunecă înapoi în gât,

nu realizezi ca le inghitzi

când abia le eliberaseşi.

Da… le pui în praf;

sunt sunete puse în praf,

şi apoi le înghiţi.

Nu simţi praful cum te gâdilă în stomac?

Nu simţi cum strângi praf în tine?

Ar trebui să-ţi speli stomacul,

ar trebui să vomiţi…

Poate ai să înţelegi cum e să te simţi curat,

cum e să poţi striga pur;

ai ştii cum e să-ţi auzi glasul,

şi putea să te auzi strigând.

Da, ai putea striga “te iubesc”,

ai putea să guşti curat din “te iubesc”,

şi ai putea spăla lumea cu el.

Da, ai putea să-l prinzi de nori,

şi oamenii să privească la albul “te iubesc”,

şi ai putea să strigi atât de tare “- Te iubesc!”

încât oamenii ar orbii,

şi ar începe un cârd de trupuri umplute cu praf să guste lumea,

să scuipe cuvinte, şi să-şi vomite gunoiul,

…ar arunca totul,

până ar simţii că e gol, atât de gol,

încât un strigăt din adânc ar avea ecou.

Ar fi un “te iubesc” cu ecou,

ar fi mulţi “te iubesc” cu ecou…

s-ar auzi ecouri ce scuipă praf:

ecoul lui “te iubesc”,

ecoul ce se aşterne alb pe cer,

ecoul:

- Te iubeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeesc!

…

Ah,

Îl urăsc pe “te iubesc”!… pe tine nu pot.

Nu ştii să citeşti

Poţi să-mi citeşti gândurile

aşa cum îmi vezi sângele înaintând în vene.

Poţi să mă priveşti în ochi

aşa cum îmi poţi spune ce melodie cântă azi valurile mării.

Poţi să-mi spui ce am visat

aşa cum îmi spui că cerul e albastru când

soarele cade în prăpastia de la capătul lumii.

Poţi să vezi în urma cuvintelor mele

aşa cum poţi să crezi că îngerii îţi vor spune că

eşti învingător fără luptă.

Poţi să vezi că suntem jumătăţi

aşa cum poţi să vezi că suntem învinşi în doi.

Ţi-ai ars aripile zburând spre soare!

Eşti în război cu soarele,

singur şi rănit.

Te îndrepţi spre aripile altora,

dar eşti orb la chipul lor.

Soarele se va stinge în bătaia aripilor a mii de îngeri!

Dar tu eşti singur

fiindcă nu ştii să citeşti.

duet murdar

realizat de Chidori şi Fără Sens

Ea ar fi fost un fulg de zăpadă, dar s-a murdărit şi ar fi lăsat gunoi în urma ei ca să ştie de unde a pornit, dar vântul i-a rătăcit drumul iar ploia a spălat urmele.Nu-şi mai aminteşte cine a aruncat-o sau de ce, dar inima ei singură a ingheţat şi s-a spart iar acum are cioburi in ochi.
Şi sunt atâtea culori! Ea nu le vede, doar urme dintr-un curcubeu pătează în ceaţă privirea ei… doar urme.Nu poate să vadă cum sufletul îi cară mâinile şi picioarele, şi îi strânge inima împraştiată; nu mai simte durerea, sufletul o simte, ea doar respiră.E un câmp colorat: aici florile cresc căci ea nu uită să plângă, aici lacrimile sărate hranesc pământul, aici e cald – trupul ei e rece.

Dacă ea ar fi o culoare ar fi albastru cu părul verde şi ochii negrii, căci părul e al vantului iar privirea e goală. E doar o pată în ochii ei, un cadavru întins pe iarbă: un demon mort cu trupul cald.

Roşu, cadavru, autopsia-i un candelabru.. de cuvinte sucite.Testamentul încă mai sughite visele lui răsucite. Mirosul puternic de hoit goneşte parodia şi sarcasmul. Viermii hrănindu-se din el creionează basmul.

Nişte puncte adunate pe o câmpie desenate.O chestie cu organele îndelung falsificate.Greaţă şi maţe stricate.. Zâmbind cu buzele disecate,personajele adânc oripilate..

Ochii tac, durerea plânge.Râul colorat de sânge,iarba caută s-alunge.. Rime, non-cuvinte, cruntă murdărie. Sufletul eliberează, antimateria pulsează, viermii parcă dansează.. aşa mai cu emfază. Timpul ridiculizează,hoitul parcă se formează.O pată de culoare roşie.Doar o altă pată în câmpia de culoare verde.

două puncte

doua puncte

Azi plouă.

E târziu si întuneric iar tu eşti plecat;

şi plouă, şi ascult stropii cum lovesc în geam,

stau culcată la pervaz şi privesc.

Oare tu simţi ploaia,

oare picăturile te-au atins?

Aş fugi afară dacă aş ştii

că şi tu dansezi cu aceeaşi stropi!

Oare acolo plouă?

Unde eşti acum vântul bate?

Ţi-e frig?

Aş striga vântului să se oprească,

dar nu ar asculta şoapta unui punct.

Totul se termină cu un punct.

Ar trebui să vii acasă, ţi-ar fi mai bine.

Am fi două puncte privind cum plouă, şi nu ţi-ar fi frig.

Două puncte sunt perfecte, nu înseamnă singur sau sfârşit,

şi putem privi mulţimile de stropi împreună.

Ar trebui să citeşti, e aşa de bine să fim doi!

Două puncte înseamnă continuarea unei fraze.

Nu ar fi bine să continuăm împreună?

cred că am sfârşit destul singuri,

aşa că am putea fi două puncte.

Izvor

deep dark

Dacă sângerez e prea târziu.

Râurile sărate se usucă şi pot fi uitate,

chiar dacă tu nu le vezi.

Şi pot să iert chiar faptul că nu le vezi şi

continui să fiu un izvor amar.

Azi mă gândeam la zăpadă.

Oare urme roşii în alb strălucitor ţi-ar atrage atenţia?

Da, roşu trebuie să apară!

Dacă sângerez e prea târziu, dar ai putea să vezi,

ai putea să mă vezi!

Am strâns cioburile în palme peste acest pat de gheaţă.

Am deschis un nou izvor, un izvor de apă rece,

vărsându-se înaintea ochilor mei.

O pată albastră…

Sângele meu e albastru!

Cum ai putea să-l vezi?